Copiii, au fost, sant si vor ramaneintotdeuna esenta vietii noastre. Momentul venirii pe lume a unui copil, este oricum un eveniment pe care nu-l vom putea uita cu usurinta. Imi amintesc cu multa placere cum, lucrand la SC VITIMAS, am fost anuntat de sotie, ca la Tulcea, la ea acasa, ma asteapta impreuna cu fetia noastra, Roxana, noul membru al familiei noastre. A urmat imediat, o masa cu adevarat "tovaraseasca", oferita de mine, cu multa bucurie, tuturor prietenilor si colegilor de serviciu, la noul, pe atunci, restaurant "Ocaua lui Cuza "Apoi,primele emotii, cu adevarat mari, le-am avut atunci cand, la varsta de doi ani si jumatate, am dus pentru prima oara fetita, la Caminul nr. 14 din parc, localul fostului tribunal ce mai exista si azi. Atunci, am facut cunostinta, pentru prima oara, cu cea care avea sa devina o " a doua mama ", pentru fetita noastra, educatoarea Amaritei Maria Margareta. Tineam ambii parinti o legatura stransa cu dansa, pentru ca doream sa vedem, pas cu pas, cum evolueaza fetita noastra in micuta ei " societate".La diferitele serbari, am reusit sa fac si eu cunostinta cu sotul dansei, colonelul, pe atunci, Victor Amaritei. Apreciind impreuna succesele serbarilor si mai ales bucuria educatoarei de fiecare realizare, domnul Amaritei imi spunea :" Doamna nu e casatorita cu mine decat prin acte, in realitate ea e casatorita cu acest camin, aici e viata dansei, aici e familia ei adevarata "!Aceasta era pentru adevaratul suflet pe care il punea in toate activitatile ce le efectua.
Imi amintesc cum zilnic, la ora 16, iesind de la serviciu, treceam pe la camin sa-mi iau fetita. La celelalte grupe, cum venea un parinte, copilul era repedeimbracat si predat imediat "spre livrare", parintilor. La doamna educatoare Amaritei, grupa se scula ca la armata, se mergea tot in grup la baie si, apoi, intorcandu-se, chiar daca un copil isi vedea parintele, numai il privea si ii facea semn, neavand voie sa paraseasca formatia decat dupa ce erau efectuate toate formalitatile cerute. Veneau apoi copiii cu totii in grup compact si abia atunci puteai sa-ti recuperezi "odrasla"De multe ori, vorbeam cu fetita si ii explicam anumite lucruri. Dar, cand ceva se intersecta cu spusele educatoarei, privirea i se indrepta spre mine si rostea
cu respect si emotie :" tovarasa ne-a spus ... si bineinteles, spusele acelea erau pentru ea litera de lege. Aveam o relatie foarte apropiata si cu cei doi copii ai educatoarei, Adi si Liliana-Orhideea, care, pe atunci, erau elevi la liceu, dominati si ei de un imens respect pentru toti parintii copiilor ce apartineau doamnei educatoare. Era doar, respectul primit de la o educatoare si un cadru - superior - de armata !
Anii au trecut, copiii au crescut si in anul 1984, intrand Roxana in clasa intai la Scoala nr.4, drumurile au ajuns la o oarecare raspantie. Dar ele nu s-au despartit pentru ca, in realitate, am mentinut aceleasi relatii de amicitie si , chiar putem spune, au continuat sa se intareasca. Cu baiatul educatoarei, Adi, am devenit buni prieteni, iar doamna educatoare a ramas pentru noi, aceeasi fiinta draga si respectata. Roxana, era inscrisa la o grupa de muzica, La Clubul copiilor la doamna profesoara Manolache Alexandra, la vioara. Din cand in cand, la anumite evenimente, educatoarea o chema sa le cante micutilor de la camin, ocazie prin care spunea cu mare bucurie : "Uitati copii, fetita aceasta a fost ca voi, la acest camin, tot eu i-am fost educatoare. Si voi veti creste mari !!
Dupa pensionare, doamna educatoare s-a stabilit la Piatra Neamt, dar legaturile s-au mentinut. De cate ori doamna venea cu diferite probleme la Tecuci, ne intalneam si mai discutam despre noi si copiii nostri.
In urma cu trei ani, deci exact dupa un sfert de secol, am avut unele probleme la Piatra Neamt, fiin cazat la Hotel Ceahlaul. Cu totul si cu totul intamplator, am fost sunat, imediat dupa cazare, de baiatul educatoarei, Adi Amaritei, in una din convorbirile obisnuite ale noastre, solicitand sa ne intalnim. Fara sa-mi dau pe loc seama, i-am spus ca nu pot veni, pentru ca nu sant in Tecuci. Dar unde santeti ?, am fost intrebat, iar eu am raspuns :La Piatra Neamt, am raspuns ! Cum, santeti la Piatra, si nu treceti pe la mama, care mereu ma intreaba de DV.? Bine, am raspuns, dar nu am timpul necesar. Telefonul s-a inchis si dupa doar cateva minute, un glas feminim imi spune :Cum adica, santeti aici si nu veniti la noi ? Ati spus ca santeti la Hotel Ceahlaul, vedeti ca in fata hotelului va asteapta ginerele meu cu masina NT O3..., va astept cu mare nerabdare si cu multa placere. Telefonul s-a inchis. Ce mai puteam face ? In cateva minute eram deja acasa la familia Amaritei. Nu pot descrie bucuria revederii, manifestata de ambele parti. O privesc atent. Timpulsi-a pus puternic amprenta pe chipul ei. Este acum cu parul alb. Revad chipul ei de acum 25 de ani, un sfert de secol, deci. Oare ea e acum aceea cea care, aducandu-mi fetita, dimineata la camin, cand o dadeam jos din bratele mele, incepea sa planga si ea, mi-o lua frumos, o saruta si cum o privea pe educatoare incepea sa rada?Ea e cea care fugea alaturi de copii, in asa zisul " mers al trenuletului , sau in alte minunate jocuri ale copilariei, in care ea punea tot sufletul ?Da, ea este, numai ca anii si-au facu si ei datoria . Alaturi de noi,
colonelul in rezerva, acel fost militar de cariera, cu o statura atletica, atunci inca impovarat de greutatea celor optzeci de ani, stapanit de o sacaitoare si agasanta boala, dar totusi bucuros de viata si cu siguranta, de revederea noastra. Il vad cum uita putin de suferinta si radiaza de fericire. Ambii ma priveau si ma intrebau mereu ce sa-mi ofere. Nu vor sa ma lase sa plec fara sa-mi daruiasca ceva, macar drept amintire. Refuz total dar, doamna insista. Ce va dau eu, nu puteti refuza. Sant lucruri specifice locului , pe care la Tecuci , nu le gasiti. Doamna dispare putin si vine apoi cu o sacosa plina cu dulceturi si siropuri de afine, zmeura, muguri de brad, de pin si alte fructe de padure, greu de gasit la Tecuci. Toate frumos impachetate, etichetate si datate, ca la o adevarata si exigenta gospodina. I-am urmarit apoi, atent, pe sotii Amaritei, bucurosi de oaspete si mai ales de revederea, cu mici exceptii, dupa 25 de ani !!!Nu vreau sa fiu lipsit de modestie, dar totusi, indraznesc sa ma intreb : "Oare cati dintre parinti, mai tin asa o stransa legatura, cu cei care au fost, alaturi de ei, deschizatorii de drumuri
in viata, de cei care au deschis minunata cutie cu vise dar si cu , uneori, tristeti, toate la un loc, realitati ale vietii, mai exact, celor ce merita cu adevara numele de "educatori"!??Acest tip de oameni, speciali, isi au locul lor, fixat cat se poate de bine, in inimile noastre. Si , cu siguranta, unul din acesti oameni, din acesti minunati educatori, a fost, este si va fi, cel putin pentru mine si familia mea, acest OM caruia cu respect si cu mana pe inima, ii spun si acum, cu aceasta ocazie, "Sarut mana si la MULTI ANI " doamna educatoare Amaritei Maria Margareta, in numele tuturor parintilor copiilor pe care Dv. i-ati educat minunat.!
Din pacate, la inceputul acestui an, mai exact pe 6 ianuarie, chiar de Boboteaza, am fost instiintat ca domnul colonel in rezerva Victor Amaritei, in varsta de 82 de ani, ne-a parasit dupa o lunga si grea suferinta, dupa ce a activat peste 6o de ani in armata. Ultimii douazeci de ani, colonelul Amaritei i-a petrecut la Tecuci, avand functii de conducere in Garnizoana locala, pentru ca apoi, asa cum am aratat, sa se retraga cu sotia la Piatra Neamt. I-am adresat la timpul cuvenit condoleante dar acum,alaturi de aceste randuri, ii reamintesc vorbele prin care, dansa, a crescut si educat numeroase promotii de copii de gradinita :"In viata, sa fiti tari, puternici, sa nu cedati in fata greutatilor. Luptati cu ele, pana le invingeti "
Aceleasi indemnuri i le adresam acum si noi, cei apropiati, alaturi de multa sanatate si sa se bucure cat mai mult de copiii si nepotii pe care ii iubeste enorm.
Inca odata, "Sarut mana, doamna educatoare "
IANCU AIZIC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu